EDITORIAL. Nasturele lui Bach

„Cartea pe care o citeşti, cartea pe care am scris-o eu (…) şi cartea pe care aş fi scris-o dacă aş fi avut destule aripi”.

Am citit toată noaptea cele mai fabuloase poveşti despre coronavirus care circulă în Orientul Mijlociu. Mi-ar trebui încă o mie de nopţi să le parcurg pe toate.

Nu ştiu cum le-aş putea povesti fără să vă smintesc, când mintea mi-e încă uluită.

Poveştile s-au holbat la mine toată ziua, ca liliacul din supa de Wuhan.

Am scăpat de ele abia când am deschis cartea de convorbiri a lui Amos Oz cu editoarea sa Shira Hadad (Editura Humanitas 2020, traducere Gheorghe Miletineanu), la pagina 40.

Oz mărturiseşte cum în fiecare dintre cărţile lui mai există încă două: „cartea pe care o citeşti, cartea pe care am scris-o eu (…) şi cartea pe care aş fi scris-o dacă aş fi avut destule puteri. Destule aripi. Cartea asta, a treia, e cea mai bună dintre cele trei”. Trece brusc la Bach, unul dintre compozitorii lui preferaţi, întrebându-se dacă a existat o muzică în imaginaţia lui şi o alta pe care a pus-o pe note. Apoi, invocă un episod petrecut la Leipzig, care m-a azvârlit din văzduhul născocirilor orientale pe pământul aspru al realităţii:

„Am participat odată la o seară de lectură la Leipzig, iar a doua zi aveam bilet pentru un zbor la nouă dimineaţa, poate la Frankfurt, nu mai ţin minte, la următoarea seară de lectură. Aşa că m-am trezit foarte devreme şi m-am dus la şase şi jumătate la biserica Sfântul Toma. Afară, în faţa bisericii, e o statuie a lui Bach, din bronz, cred, şi el poartă o jachetă cum se purta în secolul al XVII-lea, iar sub jachetă are o vestă şi un nasture nu e încheiat (…), artistul l-a sculptat cu un nasture neîncheiat”…

În bezmeticitul Orientul Mijlociu nici o poveste nu e lăsată să umble prin lume fără cap, de teamă că s-ar preface în strigoi. În rigurosul Occident, un artist are curajul să-şi lase povestea descheiată la un nasture.